Regimul juridic al clauzelor abuzive este guvernat, în esență, de Directiva 93/13/CEE și de Legea nr. 193/2000. Aceste acte normative protejează consumatorul — considerat partea vulnerabilă în raportul juridic — prin interzicerea profesioniștilor de a impune prevederi care profită de poziția lor dominantă.

Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată abuzivă dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

1. Lipsa negocierii directe: Clauza a fost stabilită unilateral de către profesionist, fără ca utilizatorul să aibă posibilitatea reală de a-i influența conținutul (specific contractelor „de adeziune”).

2.  Crearea unui dezechilibru semnificativ: Prevederea generează un avantaj disproporționat pentru comerciant și o povară nejustificată pentru consumator, contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește contractele de credit, de exemplu, natura standardizată a acestora confirmă, de regulă, lipsa negocierii directe, transformând clauzele preformulate în subiecte de analiză sub aspectul caracterului abuziv. Absența dovezilor privind o negociere reală — cum ar fi lipsa unor oferte personalizate, a proceselor-verbale de negociere sau a amendamentelor propuse de client — confirmă caracterul impus al acestor clauze.

În articolele următoare, vom detalia fiecare dintre condițiile menționate anterior.